Cadavre

Şi de ce trebuie să trăiesc mereu în acest mormânt pustiu şi rece? De ceee? De ce trebuie să stau aici şi nu pot ieşi? De ce sunt urmărită numai de cadavre care-ncearcă să-mi disece fiecare bucată de suflet pe care o mai am? De ce mă tot urmăriţi şi mă îngropaţi tot mai adânc în întuneric, în mizerie, în moarte? De ce? Cine sunteţi voi? Ce drept aveţi? De ce mă tot legaţi de sfori pe care nu le pot dezlega? Cine naiba a mai inventată această bucată de suflet? Preferi câteodată să fie o bucată de carne. Să sfâşii carne e mult mai puţin dureros. De cele mai multe ori noi încercăm să ne sfâşiem carnea pentru a sfâşia durerea ce ne stăpâneşte, pentru a sfâşia sufletul în sine. M-am temut de multe ori să devin roboţel, ca toţi ceilălalţi, dar se pare că întregile mele idei despre filozofie, despre suflet, despre morală şi-au pierdut din valoare. Am să le îngrop, odată cu această chestie, ce poartă denumirea de "suflet", am să-l las perforat de cadavre, până nu va mai exista nici o urmă şi voi deveni la rândul meu cadavru ambulant sau roboţel, cum preferaţi voi.

Ceva

Nu ti s-a luat sa te tot compari cu ceilalti? Tu nu vezi cum ai ajuns? Nu mai esti in stare nici sa scrii... iar asta de teama ca altii scriu mai bine decat tine si poate si pentru ca altii iti reproseaza : "Uite domnule, Cutarescu scrie mai bine decat tine!" sau  "Ce scrii tu sunt copilarii!". Si ce-i cu acei altii? Cine sunt ei? De ce-ti spun ei cum esti tu sau cum vor ei sa fii tu? Ei nu sunt decat acele voci interioare, demonice din tine care te indeamna sa renunti la eu... acele voci care-ti seaca tot izvorul de inspiratie... care-ti seaca tot entuziasmul... acele voci care-ti perforeaza sufletul pe dinauntru si au grija sa ti-l pierzi prin mediocritate... acele voci care au grija sa le asculti in fiecare seara inainte sa adormi... asta doar in cazul in care te lasa sa dormi. Stii bine ca de multe ori nu poti dormi... asta pentru ca lacrimile tale deja au dat nastere unor ape tulburi, adanci, iar singura ta preocupare atunci nu este aceea de a dormi, ci de a inota, de a supravietui. Dimineata, cu ochii plini de cearcane, se pare ca ai gasit uscatul, insa... esti prea ametit sa constientizezi exact ceea ce se intampla cu tine si te cufunzi in rutina. Stii bine ca asta te face sa uiti de tine si de aceea o alegi... insa din cand in cand se intampla sa iesi din nou in lume si privesti in jurul tau... oameni. Sunt oameni. Rad, se tin de mana, calatoresc, iubesc, danseaza, canta, glumesc, zambesc, traiesc. Toate aceste imagini te ametesc si nu vezi sau auzi  altceva decat: zambete, saruturi, dansuri, cantece, zambete, glume, iubire, zambete, dansuri, saruturi, glume, surasuri, oameni care calatoresc, zambete, iubire, viata, dans, oameni care rad, zambete, saruturi, glume, spontaneitate, oameni care sunt fericiti, zambete, glume, dansuri, saruturi, surasuri, cantec, oameni care traiesc, zambete, surasuri, glume, dans, muzica, tineri de mana, prieteni, saruturi, mici placeri, oameni pe care-i invidiezi.
Intr-adevar... sunt oameni pe care-i invidiezi. Ti-ai dori sa canti si tu, sa dansezi si tu, sa razi si tu, sa iubesti si tu, sa ai de fapt o viata ca a lor. Stii ca nu este posibil si care este primul lucru la care te gandesti? Ce-ti sopteste instinctul? Ce-ti este mai la indemana? Ura. Incepi sa urasti sa vezi in jurul tau oameni care au ceea ce tu nu ai. Iti vine sa strigi, sa tipi, sa-i judeci, iar ura asta aduce cu sine razbunarea. Tu nu alegi instinctul, iar tocmai de aceea tu stai intr-un colt si privesti. Lumea ce ti se infatiseaza este o scena, in care fiecare om isi joaca piesa. Tu le urmaresti piesele, ii invidiezi... asta pentru ca ei au scenariu, iar tu nu ai. Asezat pe scaun, le analizezi jocul, atent, te lupti cu invidia ce zace in tine si treptat, treptat incepi sa-i iubesti. Numai tu stii cat ai luptat sa ajungi de la ura la iubire! Cata durere a ascuns resemnarea numai tu stii, insa... simti usor, usor ca incepi sa te trezesti... aripile tale incep sa se dezmorteasca, sa se desprinda de aurora in care vocile demonice le-au invelit, acea aurora care le-a epuizat intreaga energie, iar tu... Tu incepi cu putine ezitari, sa zbori... incepi sa te inalti... usor, usor, usor... va fi un drum lung pana-n departari!

Rece...

Oare ce este dragostea? Autosugestie? Slabiciune? Dependenta? Obsesie? A te amagi? Dragostea pare a fi un joc in care se impletesc momente de tandrete, profunzime, trupuri si suflete laolalta. Cateodata nici nu poti face distinctia dintre trup si suflet... atat de viu te fac vibratiile dragostei, atat de intens esti strabatut de sentimente, care te invelesc intr-o viziune perfecta asupra lumii exterioare... Placeri carnale si spirituale te cuprind in lumina pala a veiozei care se reflecta usor pe coapse, creand linii firave de contur asupra unui trup gol, ce se dezvaluie fara teama ochiului. Fiecare atingere il infioara, fiecare cuvant, fiecare soapta si este imbratisat de o lume care din acel moment ia cu totul si cu totul alte conotatii, alte viziuni. Aceasta experienta frumoasa a dragostei dureaza insa o clipa, ca apoi carnea acestui trup gol sa fie sfasiata treptat de durerea indiferentei, racelii. Simte ca se pierde, ca va muri in curand si cauta disperat sa se imbrace...  Si tot cauta! Isi cauta haine, sa se incalzeasca. Ii este frig... gaseste la intamplare cateva haine insangerate, zdrentuite, insa frigul salasuieste din nou in acest trup. Si tot cauta caldura! Se mai trezeste din cand in cand soarele cu momentele sale de trandete, de invaluire profunda cu iubire, insa nu uita in scurt timp sa dispara. Si-i este frig acestui trup in care salasuieste invalmaseala de sentimente, ii este frig, e rece! Simte cum sangele ii amorteste si inceteaza usor sa-si continue drumul. Constientizeaza... mai este putin pana la moarte.

Si constientizeaza ca experienta dragostei consta intr-o continua lupta, intre trupuri si suflete, intre cald si frig, intre nebunie si extaz, intre viata si moarte. A ramas doar un trup gol, fara farmec. Nu se mai poate apara.

Teama de a scrie

Teama de a scrie isi are radacinile in teama de a fi lucid. Precum si Camil Petrescu relata in cartile sale: "Cata luciditate, cata constiinta pura, atata drama!", ajung la concluzia ca scrisul ne face mai lucizi, mai constienti de propria persoana si de realitatea de zi cu zi, ceea ce are ca rezultat de multe ori trairea unei drame interioare profunde, o drama care ne poate epuiza de puteri, dar care poate avea si un rol intaritor asupra noastra. Am senzatia uneori ca trairea acestor drame interioare bazate pe multitudinea de idei contradictorii care isi fac loc printre gandurile noastre nu face decat sa resemneze fiinta umana fata viata si nu sa o determine sa evolueze sau sa faca tot ce-i sta in putinta pentru a-si depasi conditia. Totodata, lipsa trairii acestei drame care este provocata de exprimarea sentimentelor, gandurilor prin scris, aduce cu sine departarea de realitatea concreta a propriului eu. Poate ca a-ti fi teama de a scrie inseamna de fapt a-ti fi teama de tine, de propria ta realitate. Si asta din ce cauza? Deoarece propria ta realitate se diferenteaza de realitatea ce te inconjoara. Este o realitate intr-o alta realitate, iar tu trebuie sa inveti sa o adaptezi in functie de situatie. Si tocmai de aici pornesc conflictele interioare, din cauza contradictiilor ce se stabilesc intrea realitatea exterioara si cea interioara. De aici porneste intreaga drama, de la faptul ca tu esti constient de tine, ceea ce inseamna ca tu traiesti intens, la un nivel superior tot ceea ce ti se petrece, iar ceea ce este in exterior ti se opune.