Oameni de împrumut

Am pornit de la citatul " Nimeni nu pierde pe nimeni, deoarece nimeni nu posedă pe nimeni." de la Coelho ca să-mi dau seama într-adevăr că noi împrumutăm suflete, un subiect pe care l-am abordat şi în articolul anterior, iar de la fiecare împrumut rămânem cu ceva şi nu ar trebui să negăm acest lucru.Rămânem cu amintiri, învăţăminte, inspiraţie, lucruri mici, dar rămânem cu rămăşiţe şi ar trebui să ne bucurăm de ele, cum se bucură acei copii flămânzi de frimituri de pâine găsite.Biblioteca vieţii împrumută suflete, ca apoi să piară.Nu împrumută oameni, ci suflete, deoarece oamenii au obiceiul să uite în timp de suflete, ca apoi să piară în neant, cine ştie...Sufletele se pierd uşor.Sunt doar câţiva oameni care sunt conştienţi de ceea ce sunt şi nu renunţă, iar ei se mulţumesc cu împrumuturi, săracii ! Îi compătimesc. :)

Totul are un preţ.

Ştiţi, sunt toate acele întâmplări care pentru început iau un curs rapid şi vin peste tine cu un amalgam de bucurii de care nu mai ştii cum să profiţi, ca apoi timpul să curgă lent, încetinit, stopat de cuvinte nespuse şi mărginit în toate colţurile de tăcere.Acum curge încet, aşteaptă să preţuieşti cât se poate de mult acele momente de fericire ca apoi să curgă altele.Întotdeauna când eram mică aveam impresia că dacă în momentul acesta îmi este foarte bine, mâine îmi va fi foarte rău, tocmai opusul şi cam ceva de genul mi se întâmplal.Aveam impresia că totul trebuie să fie la schimb.Mă gândeam că este cineva care controlează totul şi decide pentru fiecare : "Astăzi domnule eşti la +, dar mâine vei fi la - ", "Astăzi eşti la -, stai liniştit, mâine vei fi la +".Şi ştiţi ce mă îngrozea cel mai mult? Mă îngrozeau momentele în care eram fericită, pentru că ştiam ceea ce urmează.Ilogic, nu? Oricum, acum îmi este teamă într-un fel să mai iau lucrurile din punctul acesta de vedere.Nu am acceptat să mă gândesc la asta, însă astăzi am ajuns la aceeaşi superstiţie dacă pot spune aşa." Una caldă, una rece, una caldă, una rece." Totul are un preţ care trebuie plătit, iar ca să fim fericiţi trebuie să ne împrumutăm un pic de la viaţă un timp, ca apoi să plătim.Oricum nu merge întotdeauna pe principiul : o zi fericit, o zi trist, poate merge şi pe principiul : 6 luni fericit, 6 luni trist. :)) Totul are un preţ.Şi oamenii de lângă noi au un preţ.De aceea de multe ori împrumutăm prieteni sau iubiţi ca apoi să plece, dar pentru ei preţul este mai mare şi de asemenea şi trăirile sunt mai intense alături de ei.Sau se poate întâmpla să ai o persoană iubită lângă tine toată viaţa, dar să nu ai prieteni sau să ai prieteni, dar să nu ai o persoană iubită.Fiecare cum poate.Ceea ce contează este că ne putem aştepta la tot şi ar trebui să fim împăcaţi cu ideea.În viaţă mai contează şi alegerile, deci oricum ar fi mai tot depinde de tine, pentru că eşti om. :) Poate că depinde de mine să am prieteni precum mi-am dorit întotdeauna.Ce-ar fi să-mi împrumute şi mie cineva un prieten adevărat măcar pentru 10 ani, dacă nu se poate altfel? :))
Mai am impresia că în viaţă mai tot este clădit de amintiri, gen : amintiri = viaţă.Oare de ce plecăm undeva în călătorii, ceva pentru câteva zile, săptămâni? Nu pentru a culege amintiri? :)

I'm back

Hello tuturor ! I'm back ! Pentru un moment sau cine ştie pentru cât timp.Poate că cei care mă citiţi vă întrebaţi : "Oare de ce nu mai scrie nimeni nimic pe acest blog?" În cazul în care mă citeşte cineva, însă oricum mie-mi place să ştiu că sunt citită deci prefer să-mi imaginez că am cititori.Răspunsul cred că ar fi : "Pentru că am trăit." E greu să trăieşti şi să scrii în acelaşi timp.Îmi este dor de aceste momente când veneam grăbită de undeva, pregătită să scriu, să mă dăruiesc propriilor mele creaţii.Este greu să scrii.Hmm...Şi poate că voi vă întrebaţi : "de ce?" Pentru că de fiecare dată când începi să scrii trebuie să fie momentul potrivit, iar dacă tu nu găseşti acel moment nu poţi să scrii pur şi simplu.Te simţi obligat de tine însuţi să o faci şi astfel, chiar nu reuşeşti să o faci.Întotdeauna mi-a fost greu să ţin un jurnal.Simt că nu pot finaliza ceva.Fac ce fac, creez ce creez, însă nu până la final.La mine mai nimic nu se termină.Totul trebuie să aibă o continuitate şi deci vor rămâne întotdeauna pagini nescrise de jurnal.
Am visat întotdeauna să devin o scriitoare.Mai toţi mă admiră pentru talentul de a scrie, însă mie îmi pare rău că nu ştiu să profit de acest aşa-zis talent şi l-am lăsat baltă.Mi-am dat seama într-un final că acesta este singurul lucru pe care-l mai ştiu într-adevăr despre mine : că pot să scriu.
În tot acest timp în care am trăit pot spune că am uitat de mine.M-am părăsit pentru ceva ceea ce nu prea sunt doar pentru a face faţă celorlalţi.Am renunţat un pic la mine, la sufletul meu...Scrisul a început să mi se pară ceva care nu înseamnă decât să-ţi plângi propria viaţă, ceva fără viitor care nu rezolvă nimic, o pierdere de timp, însă...Scrisul mă ajută să fiu eu, să fiu ceea ce sunt, să mă găsesc şi să nu mai încerc să-mi ascund adevărata profunzime, transformându-mă într-un roboţel.
De aceea vreau să-i mulţumesc unei persoane speciale din viaţa mea care m-a ajutat un pic să-mi dau seama cine sunt şi datorită căreia scriu.Îţi mulţumesc mult şi...Te iubesc! Sper că va fi o revenire frumoasă...Urez tuturor :" Toate cele bune !" până la următoarea postare, desigur !