Ceva

Nu ti s-a luat sa te tot compari cu ceilalti? Tu nu vezi cum ai ajuns? Nu mai esti in stare nici sa scrii... iar asta de teama ca altii scriu mai bine decat tine si poate si pentru ca altii iti reproseaza : "Uite domnule, Cutarescu scrie mai bine decat tine!" sau  "Ce scrii tu sunt copilarii!". Si ce-i cu acei altii? Cine sunt ei? De ce-ti spun ei cum esti tu sau cum vor ei sa fii tu? Ei nu sunt decat acele voci interioare, demonice din tine care te indeamna sa renunti la eu... acele voci care-ti seaca tot izvorul de inspiratie... care-ti seaca tot entuziasmul... acele voci care-ti perforeaza sufletul pe dinauntru si au grija sa ti-l pierzi prin mediocritate... acele voci care au grija sa le asculti in fiecare seara inainte sa adormi... asta doar in cazul in care te lasa sa dormi. Stii bine ca de multe ori nu poti dormi... asta pentru ca lacrimile tale deja au dat nastere unor ape tulburi, adanci, iar singura ta preocupare atunci nu este aceea de a dormi, ci de a inota, de a supravietui. Dimineata, cu ochii plini de cearcane, se pare ca ai gasit uscatul, insa... esti prea ametit sa constientizezi exact ceea ce se intampla cu tine si te cufunzi in rutina. Stii bine ca asta te face sa uiti de tine si de aceea o alegi... insa din cand in cand se intampla sa iesi din nou in lume si privesti in jurul tau... oameni. Sunt oameni. Rad, se tin de mana, calatoresc, iubesc, danseaza, canta, glumesc, zambesc, traiesc. Toate aceste imagini te ametesc si nu vezi sau auzi  altceva decat: zambete, saruturi, dansuri, cantece, zambete, glume, iubire, zambete, dansuri, saruturi, glume, surasuri, oameni care calatoresc, zambete, iubire, viata, dans, oameni care rad, zambete, saruturi, glume, spontaneitate, oameni care sunt fericiti, zambete, glume, dansuri, saruturi, surasuri, cantec, oameni care traiesc, zambete, surasuri, glume, dans, muzica, tineri de mana, prieteni, saruturi, mici placeri, oameni pe care-i invidiezi.
Intr-adevar... sunt oameni pe care-i invidiezi. Ti-ai dori sa canti si tu, sa dansezi si tu, sa razi si tu, sa iubesti si tu, sa ai de fapt o viata ca a lor. Stii ca nu este posibil si care este primul lucru la care te gandesti? Ce-ti sopteste instinctul? Ce-ti este mai la indemana? Ura. Incepi sa urasti sa vezi in jurul tau oameni care au ceea ce tu nu ai. Iti vine sa strigi, sa tipi, sa-i judeci, iar ura asta aduce cu sine razbunarea. Tu nu alegi instinctul, iar tocmai de aceea tu stai intr-un colt si privesti. Lumea ce ti se infatiseaza este o scena, in care fiecare om isi joaca piesa. Tu le urmaresti piesele, ii invidiezi... asta pentru ca ei au scenariu, iar tu nu ai. Asezat pe scaun, le analizezi jocul, atent, te lupti cu invidia ce zace in tine si treptat, treptat incepi sa-i iubesti. Numai tu stii cat ai luptat sa ajungi de la ura la iubire! Cata durere a ascuns resemnarea numai tu stii, insa... simti usor, usor ca incepi sa te trezesti... aripile tale incep sa se dezmorteasca, sa se desprinda de aurora in care vocile demonice le-au invelit, acea aurora care le-a epuizat intreaga energie, iar tu... Tu incepi cu putine ezitari, sa zbori... incepi sa te inalti... usor, usor, usor... va fi un drum lung pana-n departari!