duminică, 28 martie 2010

Renaştere


Străzi pustii, o bancă prăfuită, un copac, un om străin, frunze ruginii, castane...Un copac?Privirea mea rămâne fixată aici.Nu se gândeşte să se plimbe în partea cealaltă.Rămâne pur şi simplu hipnotizată.Se dezgoleşte de frunze, de simbolism, sau...nu.Crengile zgribulite de frig se apleacă în stânga,în dreapta,se ridică,se coboară după voia vântului.El decide ce mai are de făcut cu ele.Dacă acestea îndrăznesc să se înalţe cad...sunt pedepsite...şi cad...jos,jos, mai jos,jos.Nu se pot opune vântului.
O atmosferă gotică pune stăpânire pe acest loc, bântuit de fantasme ale trecutului ce nu-şi găsesc liniştea, şi... şi... scorbura ! scorbura ! pare să fie o gură ce urmăreşte să mă înghită însetată de viaţă,de sânge, de carne.În trupul acestui copac se află toată viaţa mea : copilăria, adolescenţa, primul sărut, prima dragoste, primul vis, trecutul.A fost martor a tot ceea ce am fost şi ceea ce sunt.În el mi se găseşte viaţa demult pierdută printre mediocritate şi...nu vrea să mi-o dea înapoi ! Nu vrea să mi-o dea înapoi ! Nu vrea...Îl strig, îl rog să-mi dea viaţa înapoi şi...nimic.Stă înlemnit.Se preface a fi un simplu obiect.Şi tocmai liniştea asta mă ucide.Pentru că nu mă aude.Pentru că strig de jos şi...şi...şi el rămâne acolo.Şi simt cum gura lui urmăreşte să mă înghită, iar braţele lui cum urmăresc să-mi prindă corpul şi să mi-l sfâşie în mii de bucăţi.
Şi simt...Simt cum mă scurg din propria-mi fiinţă, cum involuez, iar...natura,copacul,frunzele, vântul se întorc împotriva mea.Mă strigă toamna pe nume.Vrea să fiu a ei ! Nu-i ajung amintirile ! Mă strigă ! Eu sunt mică,aici.Vântul vrea să mă mute şi pe mine.Şi caut să mă adăpostesc...Totul se transformă într-o furtună.Frunzele ruginii...Frunzele ruginii dansează.Un ultim dans...iar după..după se întorc şi ele împotriva mea.Sunt rămăşiţele existenţei mele.Devin tot mai înţepătoare şi mă rănesc.Alerg, alerg departe...în faţa?Totul se transformă în ceaţă.Alerg alerg şi simt cum pământul îmi fuge de sub picioare.Alerg,alerg şi...şi cad...jos...abis...negru.Pământul mă înghite.Muşcă din propria-mi fiinţă.
Mă zbat să scap, mă zbat şi...deodata...Deodata ca prin minune,mă trezesc în faţa unor rădăcini tăiate de copac.Totul devine verde.Totul înfloreşte.Totul ia naştere din nou.Sunt alta.Mai puternică, mai plină de viaţă...fără amintiri ce mă urmăresc.
Sufletul meu moare şi renaşte.Trăieşte în 2 dimensiuni : viaţă şi moarte.Evoluează, involuează, evoluează...renaşte.Şi nu renaşte niciodată fără să moară.Noi?Poate că murim zi de zi fără să ne dăm seama.

7 comentarii:

terrible.lie spunea...

Trecutul ajunge să fie un păcat pentru care plăteşte prezentul .

Nume fals spunea...

Exact ! :) Prezentul trebuie să se deposedeze de trecut.

terrible.lie spunea...

Foarte greu , chiar imposibil .

monkeymiraj spunea...

wow...
incerc de cel putin 1 ora de cand am intrat pe blogul tau sa identific vreun cuvant de aici cu persoana pe care o stiam eu...nu reusesc...
se pare ca te-ai schimbat in cateva luni mai mult decat credeam...mult mai mult decat ma puteam astepta...

yul spunea...

frate, mi-au dat lacrimile..superba descriere..minunat...fara cuvinte...

Kandy spunea...

Prezentul e mult mai important decât trecutul.

Nymphetamine spunea...

Stii ce nu inteleg? De ce il strigi sa-ti dea viata inapoi? Viata traita... Ar trebui sa-ti doresti un viitor, nu sa plangi dupa trecut.